Zaharia Stancu
(5 octombrie 1902, comuna Salcia, judeţul Teleorman - 5 decembrie 1974, Bucureşti) - poet, prozator şi ziarist. Fiul lui Tudor Stancu Mitroi şi al Mariei (născută Delcea Bratu), ţărani. După absolvirea claselor primare (1915), în satul natal, a fost ucenic la o tăbăcărie, argat, vânzător de ziare. Peregrinări prin Balcani (1917), povestite în romanul Jocul cu moartea, ajutor de arhivar la judecătoria din Turnu Măgurele (1918-1920), elev în particular la liceul din Roşiorii de Vede (1920-1922), funcţionar în capitală (1922-1923), unde se şi stabileşte. Bacalaureatei la Piteşti (1928) şi licenţiat în litere şi filosofie, Bucureşti (1933). Debutul publicistic în ziarul „Victoria” din Turnu Măgurele (22 mai 1921) şi în poezie, la „Foaia tinerimii” (15 iunie 1921).
În proză, debutează în „Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor” (august 1921), sub pseudonimul literar Ştefan Th. Mitroi. Colaborează asiduu la „Săgetătorul”, „Universul literar” (1920-1921), „Gândirea” (din 1924), pe frontispiciul căreia va figura o vreme ca director, la „Adevărul literar şi artistic” (1922), sub pseudonimul literar Z. Tudor, la „Duminica Universului”, „Viaţa literară”, „Ţara noastră”, „România literară”. Frecventează cenaclurile conduse de Mihail Dragomirescu şi Eugen Lovinescu. În 1925-1926, îşi face stagiul militar. Debut editorial cu volumul Poeme simple(1927), premiat de Societatea Scriitorilor Români. El însuşi un împătimit al publicisticii, scoate revista lunară de critică şi artă „Azi” (1932-1940), ziarul „Credinţa” (1934), şi, împreună cu C. Clonaru, „Lumea românească” (1937-1939); în 1940, conduce „Revista română”.
Volumul de poezii, „tălmăcirile” din Esenin, Antologia poeţilor tineri (1934) fac din Stancu un scriitor de primă linie, angajat total în mişcarea literară a vremii. Pamfletarul virulent nu se dezminte în romanele Taifunul (1937) şi Oameni cu joben (1941), scrieri fără importanţă artistică. Alte plachete de poezii: Albe (1937), Clopotul de aur (1939), Pomul roşu (1940), Iarba fiarelor (1941), Anii de fum(1944). Pentru atitudinea antifascistă este internat în lagărul de la Târgu Jiu (inspirându-i volumul Zilede lagăr, 1945). Succes neaşteptat cu romanul Desculţ (1948), publicat mai întâi sub formă de foileton în „Contemporanul”; în numai două decenii, ciclul epic al lui Darie proliferează într-un număr impresionant de volume, unele ratate, de la Dulăii (1952) la Ce mult te-am iubit (1968).
Premiul de Stat pentru roman în 1952. În toţi aceşti ani, publicistica devine sporadică şi festivă. Mai colaborează la: „Cuvântul literar şi artistic” (1924-1925), „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Igaz Szo”, „Neue Literatur”, „Presa noastră”, „Revue Roumaine”, „Steaua”, „Utunk”, „Viaţa românească”, „Cuvântul”, „România nouă”, „Tempo” (1936), „Ultima oră” (1945) etc. Opera scriitorului, în special a prozatorului, a fost tradusă în toate limbile importante ale globului, iar după unele cărţi ale sale s-au realizat şi filme. Inconformistul aprig de odinioară găseşte resurse de adaptare şi implicare în noile realităţi sociale de după război: director al Teatrului Naţional, director de reviste literare; ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1947) şi, în 1966, al Uniunii Scriitorilor (reales în 1968 şi 1972); academician din 1955; cunoaşte în scurt timp toate onorurile politice la care putea aspira un scriitor român înrolat, în acea vreme. A mai semnat: Z.S., Z.T.S., Zah. t.s., Zaharia St., Zaharia Th. Stancu, Zaharia Tudor.
Revenirea la poezie în ultimii ani de viaţă (Cântec şoptit, 1970; Sabia timpului, 1972; Poeme cu lună,1973) precizează scrisul ciclic al unei opere întinse şi inegale, dar unitare, alimentată de biografia spectaculoasă a autorului şi mai ales de o inepuizabilă energie de a scrie. Laureat al Premiului „Herder” (1971), Stancu rămâne şi după moarte un scriitor controversat. Poate că nici nu mai este citit: o bună parte din scrierile sale s-au perimat, iar altele n-au inspirat încredere nici în timpul vieţii. Talentul şi îndeosebi uşurinţa de a scrie i-au întins capcane pe care n-a ştiut întotdeauna să le evite; s-a lăsat furat de primul impuls, de spontaneitate. Scrisul său n-are adâncime. Pe măsură ce adună o experienţă, o şi diluează în excese repetitive. Mai ales prozatorul a avut cel mai mult de suferit din cauza aceasta, deşi e mult mai titrat decât poetul. Totuşi, opera lui Stancu, oricât de inegală şi plină de inconsecvenţe, impune prin cantitate şi prin originalitatea filonului biografic, care-l singularizează.
Dacă romanele, începând cu Desculţ, i-au adus lui Stancu un solid prestigiu de prozator, întâia şi ultima vocaţie rămâne poezia. Încât pare îndreptăţită această mărturisire târzie a autorului: „De la intrarea mea în literatură şi până astăzi, totdeauna am încercat să exprim în versuri ceea ce nu izbuteam să exprim în proză”. Poetul a publicat mult, peste zece volume, dar caracteristica principală a liricii sale e simplitatea şi concizia formală. A debutat editorial o dată cu Arghezi, prelungind apoi ecouri din Blaga şi Pillat. Îl simţim însă mai aproape ca sensibilitate de poeţii din „generaţia războiului”. Stancu scrie pe un ton firesc, nu face literatură, versul - încărcat de o prospeţime aurorală - are cursivitate epică. Forma concentrată struneşte, la început, un temperament pătimaş, exploziv. Acut senzuală în premisele ei, o astfel de lirică, centrată energic pe eu, se identifică paradoxal cu reveria vegetalului graţios.
Registrul liric poate să fie minor, dar nu culpabilizează câtuşi de puţin. Imagini de un delicat fior bucolic sunt extrase din senzaţiile puternice, aspre, ale copilăriei şi adolescenţei. Deşi presupun o respiraţie abruptă, sacadată, „poemele simple” ne relevă un poet viguros al sevelor amare ale pământului, al dragostei „pom roşu”, al înfrăţirii cu natura şi elementele. Îl inspiră mai ales priveliştile câmpeneşti, adunând în fiecare vers o explozie de lumină şi miresme de ierburi crude, care excită simţurile. În ungherul cel mai ascuns, intim, erotica frustă reînvie gingăşii uitate. Solidar cu lumea din care provine, Stancu ar fi putut spune şi el asemeni lui Esenin: „Sunt ultimul poet al satului”. E mai puţin derutat însă ca acesta, fiind de fapt, structural, un exaltat, iar încrederea în poezie e totală. O consideră o „iarbă a fiarelor”, puterea ei fiind aceea a farmecului. Dar, deşi senine, extatice, versurile sunt în substanţa lor triste. Un sentiment provocator al singurătăţii emană nu din izolare, ci din firea de răzvrătit, de om al contrastelor, deschis cu timpul spre politic şi istorie.
La Stancu, aproape în orice împrejurare de aci înainte, eul devine o energie socială de neînfrânat. „Golul”, căruia îi dedică un ciclu întreg în volumul Albe, nu inspiră dezolare. S, scrie acum o poezie vitalistă, cosmică, a ritualurilor păgâne, cu accente sporadice de psalmi arghezieni. Poemele par că acumulează tot mai multă energie comprimată, care abia aşteaptă să izbucnească; versul lapidar cu greu o mai stăpâneşte. Cântecul are un sunet mai aspru, şoapta se preface, dacă e să-l credem pe poet, „în tunet”. Simetrii pline de graţie alternează cu „gemete... scrâşnete... chiote...”. Poemele ultime, din nou „cântece şoptite”, evidenţiază un sentiment elegiac deloc apăsător, feeric şi grav în faţa morţii, ca şi ideea de împăcare senină cu soarta. Deşi se întoarce la romanţa naivă, ceea ce presupune o vitalitate micşorată, lirismul atinge acum o coardă metafizică. Fără să fie un mare poet, în poezie Stancu a fost întotdeauna egal cu sine însuşi. Pe porţiuni mai mici sau chiar în totalitate, lirica sa etalează un ton inconfundabil, de vădită autenticitate.
Desculţ e un roman liric, o frescă autobiografică extinsă la medii sociale diverse, cu predilecţie la satul de câmpie de la începutul secolului. Cel care îşi aminteşte este Darie, un alter-ego al autorului. Această scindare nu complică deloc naraţiunea, fiindcă nu se respectă nici o convenţie literară. Prozatorul este la fel de frust ca poetul, n-are vreo preocupare cât de vagă de compoziţie şi mizează totul pe autenticitate, adică pe argumentul vieţii, nu pe artă („literatură”). Lirismul nu face decât să accentueze trăsăturile dure ale tabloului şi atmosfera de coşmar. Îi este propriu lui Stancu un realism al cruzimii, impregnat de exotism rural. Convingător e Darie şi ca picaro al mediului citadin, unde e ucenic tăbăcar, băiat de prăvălie la un magazin de pompe funebre şi vânzător într-o băcănie. Amestecul violent de tragic şi comic, umorul aprig născut din caractere dârze, inflexibile, singularizează şi mai mult această scriere. Totul e zugrăvit în culori tari, până şi peisajul câmpiei; florile de salcâm, de exemplu, nu toropesc simţurile cu mirosul lor extatic, ci astâmpără prozaic foamea.
George Călinescu detecta „un realism de pictor spaniol” şi vedea în acest roman o carte „surprinzător de vie, deşi ea nu urmează regulile obişnuite ale genului”. Darie e mai mult o voce şi mai puţin o conştiinţă. El nu numai că toate le ştie, dar toate i se şi întâmplă. Este uimitor cât de multe i se întâmplă acestui personaj, în fond... prea livresc. Cu adevărat o conştiinţă e autorul, dar una refulată, neputându-se niciodată desubiectiviza în întregime. Chiar confesiunea lui Darie este prea nervoasă ca să n-o atribuim tot autorului. Sunt vădite şarja, umoarea pamfletară şi îndârjirea stilistică. Popa din sat e „boaita neagră”, merge des în crâşmă, are copii tâmpiţi, pe care-i trece clasa cu plocoane, aduce acasă de la biserică colacii cu căruţa şi-i dă la vite, nu la săraci, iar după înfrângerea răscoalei el este acela care face lista vinovaţilor; un personaj de-a dreptul odios. Parcă ne aflăm pe altă lume. Nu mai puţin fabuloasă, în acelaşi registru epic de basm negativ, este şi biografia lui Darie.
De fapt, tot ce se întâmplă în Desculţ contrariază copilăria; pornirea firească spre joc se confruntă neverosimil cu teroarea foamei. În schimb, palide sunt amintirile de şcolar. Cu toate că metoda de investigaţie a tabloului social este formal introspecţia, ce aparţine numai lui Darie se uită cel mai repede. Începutul romanului este un strigăt: „Tudoreee... deschide poarta!...”. Citite însă mai atent, primele capitole sunt în realitate pline de clişee sămănătoriste, pentru a se insinua apoi din ce în ce mai puternic tema foamei. Rezultă, în totul, epopeea unei comunităţi dezumanizate de foame - obsesia naţională a unui popor de ţărani. Totul pare inventat, totul pare rupt din realitate. Este echivocul permanent dintre rememorare şi ficţiune, dintre enorm şi enormitate.
Momentul epic de vârf îl constituie evocarea răscoalei, cu intuiţia exactă a psihologiei gloatelor ridicate instinctiv la revoltă şi cu unele scene de cruzime bestială. Nu sunt cruţaţi boierii, nu sunt cruţaţi nici ţăranii. În pântecele deschis cu fierul de plug al logofătului Filip Pisicu se toarnă o mămăligă enormă, cât ar putea sătura un sat întreg. Un ţăran, care furase trei raţe şi de frică le îngropase, e pus să le mănânce, deşi intraseră în putrefacţie. Dacă boierii practică, nu tocmai eficient, supliciul înfometării ţăranilor, imaginaţia acestora suferă în acelaşi sens o fixaţie psihologică. De coşmar sunt şi ale episoade, fără legătură directă cu răscoala: la culesul viei, ţăranilor li se pun botniţe la gură, ca animalelor, iar poliţaiul satului smulge mărturisirea de crimă cu o pisică vârâtă în sânul celor anchetaţi. Un singur moment luminos: dragostea dintre Darie şi ţiganca Zambila. Adevărul e că, după consumarea răscoalei, în ciuda numeroaselor intervenţii sociologice şi etnografice, intensitatea epică scade brusc. Cu toate acestea, Brunea-Fox considera această carte „un document antropometric al vieţii rurale”.
Desculţ pare scris pe alocuri cu teză şi mai ales cu mânie. Redactat la persoana întâi, romanul trădează nu mai puţin o concepţie epică omniscientă. Memoria lui Darie e supusă insistent la tot felul de constrângeri: „Darie, spui tu drept. Îţi aduci tu bine aminte?...”, „(...) Nu. Nimic n-am uitat”; întrebări „totalitare”, care cer răspunsuri totalitare. Cu adevărat zguduitoare este epica lui Stancu numai când nu se pierde, sub presiunea justiţiară, sensul elementar al rememorării, acela de a nu uita. Atât şi nimic mai mult. Dar când nişte biete femei, cu o droaie de copii pe cap, vorbesc de „zaveră” şi de o altă răscoală a lui Tudor, care va să vie, spectacolul epic începe să sufere. Înglobând ulterior şi două proze lirice, Florile pământului (1954) şi Iarbă (1957), romanul a putut să pară „mai mult un poem al câmpiei, al voluptăţii de a călca desculţ ierburile” (Alexandru Piru). Cel puţin Iarbă e un inspirat poem de fertilitate, unic în toată literatura lui Stancu. Versiunea în trei tomuri, din 1960, mult diluată, se compune din Clopote şi struguri, dezvoltând episodul culesului viei şi alte două nuvele memorabile (Grapa şi Costandina), Printre stele, volum prolix despre un vis al lui Darie, cu intenţii naive de parabolă şi, în sfârşit, Carul cu foc, care reproduce mai vechiul roman Dulăii.
Ciclul lui Darie continuă prin Jocul cu moartea (1962), romanul cel mai curat epic al lui Stancu. Se povesteşte „călătoria silită” a lui Darie prin Balcani, însoţit de un personaj misterios, Diplomatul. Cei doi rătăcesc prin sate macedonene şi bulgare, până ce un român de dincolo îi trece Dunărea şi ajung din nou în Bucureşti. Parcurg deci un itinerar simbolic, în cerc. Numai foamea aminteşte de Desculţ. O peripeţie ruptă parcă din basm e lupta lui Darie cu un şarpe („un şarpe ciudat, ca de pe alt tărâm”). Alături de legătura secretă dintre viciu şi inocenţă (Eugen Simion), jocul atât de periculos cu moartea îl maturizează deplin pe adolescentul Darie. Acesta nu mai e un simplu martor infirm, o mică vietate sălbatică în conflict cu mediul, ci un picaro adevărat, un aventurier al conştiinţei. Ciclul epic început cuDesculţ se încheie cu Ce mult te-am iubit, prilejuit de înmormântarea mamei lui Darie, un amplu monolog cu accente de „bocet metafizic”. Ambiţii exagerate de cronică social-politică manifestă Stancu în Rădăcinile sunt amare (2.100 de pagini şi în jur de 500 de personaje), un memorial invers, apărut ca foileton săptămânal în „Gazeta literară” (1958). Cele cinci volume formează evident un roman fluviu, dar din fericire autorul a renunţat să-l mai continue. Nu mai apare Darie, ci povesteşte direct autorul tot faptele lui Darie. Procedeul, prea ostentativ publicistic, mistifică realitatea, iar pe de altă parte face imposibilă orice mediere simbolică a evenimentului brut.
Primele două volume au fost rescrise în trilogia Vântul şi ploaia (1969), avându-l în centrul acţiunii pe comunistul Licu Oroş, în timpul evenimentelor politice culminând cu alegerile din 1946; un eşec şi acesta, asemeni întregului ciclu al Rădăcinilor..., din care s-a mai desprins Pădurea nebună, roman remarcabil ca şi Jocul cu moartea; un poem de dragoste şi al câmpiei scitice. Ultimul roman, Şatra(1968) este independent de celelalte. Autorul evocă, cu un ochi atent îndeosebi la pitoresc, suferinţele în vreme de război ale unei comunităţi de ţigani mutate în Transnistria. Un fior tragic autentic însufleţeşte întreaga poveste. Cu toate denivelările sugerate, proza lui Stancu izbuteşte să ne emoţioneze şi astăzi, unele cărţi sunt de neuitat. Puţini prozatori români au mai reuşit ca experienţa lor de viaţă, transpusă epic, să concureze imaginaţia, s-o întreacă chiar. A fost apropiat de Knut Hamsun, Maxim Gorki şi Panait Istrati. Nimic însă nu-i poate pune în umbră puternica originalitate. Romanele mai cu seamă par făcute dintr-un număr limitat sau nelimitat (nu contează) de subiecte, repovestite mereu în alte contexte. Esenţial e însă că toate aceste subiecte, sugestive şi absolut memorabile, sunt ale lui Stancu şi numai ale lui, nesubstituibile, într-o epică altfel minată de lirism şi de excese polemice nu întotdeauna absorbite în ficţiune.
Opera literară
• Albe, poeme, Bucureşti, 1937;
• Clopotul de aur, versuri, Bucureşti, 1939;
• Iarba fiarelor, Bucureşti, 1941;
• Oameni cu joben, roman, Bucureşti, 1941;
• Ani de fum, versuri, Bucureşti, 1944;
• Brazdă îngustă şi adâncă, Bucureşti, 1944;
• Zile de lagăr, Bucureşti, 1945;
• Secolul omului de jos, Bucureşti, 1946;
• Clopotul, Bucureşti, 1947;
• Desculţ, Bucureşti, 1948;
• Dulăii, roman, ediţia III, Bucureşti, 1955;
• Florile pământului, Bucureşti, 1958;
• Darie, Bucureşti, 1960;
• Desculţ, roman, I-III, Bucureşti, 1960;
• Jocul cu moartea, roman, Bucureşti, 1961;
• Costandina, povestiri, Bucureşti, 1962;
• Pădurea nebună, roman. prefaţă de S. Damian, Bucureşti, 1966;
• Jocul cu moartea, roman, prefaţă de Radu Popescu, Bucureşti, 1968;
• Desculţ, roman, Bucureşti, 1968 (Opere);
• Vântul şi ploaia, I-III, Bucureşti, 1969 (vol. I - Vulpea; vol. II - Frigul; vol. III - Roza);
• Povestiri de dragoste. Groapa. Lupoaia. Costandina. Uruma. Liliacul. Ce mult te-am iubit, Bucureşti, 1970;
• Cântec şoptit, versuri Bucureşti, 1970;
• Pagini alese, I-II, prefaţă, note şi antologie de Adriana Mitescu, Bucureşti, 1970;
• Ce mult te-am iubit, roman, Bucureşti, 1970;
• Desculţ, roman, Bucureşti, 1970;
• Pentru oamenii acestui pământ. Articole, cuvântări, interviuri, confesiuni. 1961-1971, Bucureşti, 1971;
• Şatra, roman, prefaţă de S. Damian, tabel cronologic de C. Popescu şi Ioan Comşa, Bucureşti, 1971;
• Scrieri, I-XI, Bucureşti, 1971-1979;
• Pădurea nebună, roman, Bucureşti, 1972;
• Sabia timpului, versuri, Bucureşti, 1972;
• Şaptezeci, versuri, antologie şi prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1972;
• Desculţ, roman, cu 20 de gravuri în lemn de Fred Micoş, Bucureşti, 1973;
• Desculţ, roman, ediţia XIV, cuvânt înainte de Dumitru Păcurariu, Bucureşti, 1973;
• Să nu uiţi, Darie..., antologie şi prefaţă de Adriana Mitescu, Bucureşti, 1973;
• Şatra, roman, Bucureşti 1973;
• Triumful raţiunii, culegere de articole, Bucureşti, 1973;
• Poeme cu lună, Bucureşti, 1974;
• Uruma, roman, Bucureşti, 1974;
• Viaţă, poezie, proză... Confesiunile lui Darie, ediţie alcătuită şi îngrijită de Cristian Popescu şi St. Stancu Mitroi, cuvânt înainte de Cristian Popescu, Bucureşti, 1975;
• Desculţ, ediţia XVI, Bucureşti, 1979;
• Desculţ, Bucureşti, 1982;
• Ce mult te-am iubit, Bucureşti, 1983;
• Jocul cu moartea, cuvânt înainte de Nicolae Ciobanu, ediţie îngrijită de Nicolae Scurtu, Bucureşti, 1984;
• Să nu uiţi Darie, Bucureşti, 1985;
• Şatra, cuvânt înainte de Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1986;
• Poeme cu lună, postfaţă de Mariana Ionescu, Bucureşti, 1986;
• Desculţ, postfaţă de Mariana Ionescu, Bucureşti, 1987;
• Poezii, ediţie îngrijită de A. Silvestri, Bucureşti, 1987.
Bibliografie:
http://www.crispedia.ro/Zaharia_Stancu_-_biografia__viata__activitatea_si_opera_literara
http://ro.wikipedia.org/wiki/Zaharia_Stancu
(5 octombrie 1902, comuna Salcia, judeţul Teleorman - 5 decembrie 1974, Bucureşti) - poet, prozator şi ziarist. Fiul lui Tudor Stancu Mitroi şi al Mariei (născută Delcea Bratu), ţărani. După absolvirea claselor primare (1915), în satul natal, a fost ucenic la o tăbăcărie, argat, vânzător de ziare. Peregrinări prin Balcani (1917), povestite în romanul Jocul cu moartea, ajutor de arhivar la judecătoria din Turnu Măgurele (1918-1920), elev în particular la liceul din Roşiorii de Vede (1920-1922), funcţionar în capitală (1922-1923), unde se şi stabileşte. Bacalaureatei la Piteşti (1928) şi licenţiat în litere şi filosofie, Bucureşti (1933). Debutul publicistic în ziarul „Victoria” din Turnu Măgurele (22 mai 1921) şi în poezie, la „Foaia tinerimii” (15 iunie 1921).
În proză, debutează în „Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor” (august 1921), sub pseudonimul literar Ştefan Th. Mitroi. Colaborează asiduu la „Săgetătorul”, „Universul literar” (1920-1921), „Gândirea” (din 1924), pe frontispiciul căreia va figura o vreme ca director, la „Adevărul literar şi artistic” (1922), sub pseudonimul literar Z. Tudor, la „Duminica Universului”, „Viaţa literară”, „Ţara noastră”, „România literară”. Frecventează cenaclurile conduse de Mihail Dragomirescu şi Eugen Lovinescu. În 1925-1926, îşi face stagiul militar. Debut editorial cu volumul Poeme simple(1927), premiat de Societatea Scriitorilor Români. El însuşi un împătimit al publicisticii, scoate revista lunară de critică şi artă „Azi” (1932-1940), ziarul „Credinţa” (1934), şi, împreună cu C. Clonaru, „Lumea românească” (1937-1939); în 1940, conduce „Revista română”.
Volumul de poezii, „tălmăcirile” din Esenin, Antologia poeţilor tineri (1934) fac din Stancu un scriitor de primă linie, angajat total în mişcarea literară a vremii. Pamfletarul virulent nu se dezminte în romanele Taifunul (1937) şi Oameni cu joben (1941), scrieri fără importanţă artistică. Alte plachete de poezii: Albe (1937), Clopotul de aur (1939), Pomul roşu (1940), Iarba fiarelor (1941), Anii de fum(1944). Pentru atitudinea antifascistă este internat în lagărul de la Târgu Jiu (inspirându-i volumul Zilede lagăr, 1945). Succes neaşteptat cu romanul Desculţ (1948), publicat mai întâi sub formă de foileton în „Contemporanul”; în numai două decenii, ciclul epic al lui Darie proliferează într-un număr impresionant de volume, unele ratate, de la Dulăii (1952) la Ce mult te-am iubit (1968).
Premiul de Stat pentru roman în 1952. În toţi aceşti ani, publicistica devine sporadică şi festivă. Mai colaborează la: „Cuvântul literar şi artistic” (1924-1925), „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Igaz Szo”, „Neue Literatur”, „Presa noastră”, „Revue Roumaine”, „Steaua”, „Utunk”, „Viaţa românească”, „Cuvântul”, „România nouă”, „Tempo” (1936), „Ultima oră” (1945) etc. Opera scriitorului, în special a prozatorului, a fost tradusă în toate limbile importante ale globului, iar după unele cărţi ale sale s-au realizat şi filme. Inconformistul aprig de odinioară găseşte resurse de adaptare şi implicare în noile realităţi sociale de după război: director al Teatrului Naţional, director de reviste literare; ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1947) şi, în 1966, al Uniunii Scriitorilor (reales în 1968 şi 1972); academician din 1955; cunoaşte în scurt timp toate onorurile politice la care putea aspira un scriitor român înrolat, în acea vreme. A mai semnat: Z.S., Z.T.S., Zah. t.s., Zaharia St., Zaharia Th. Stancu, Zaharia Tudor.
Revenirea la poezie în ultimii ani de viaţă (Cântec şoptit, 1970; Sabia timpului, 1972; Poeme cu lună,1973) precizează scrisul ciclic al unei opere întinse şi inegale, dar unitare, alimentată de biografia spectaculoasă a autorului şi mai ales de o inepuizabilă energie de a scrie. Laureat al Premiului „Herder” (1971), Stancu rămâne şi după moarte un scriitor controversat. Poate că nici nu mai este citit: o bună parte din scrierile sale s-au perimat, iar altele n-au inspirat încredere nici în timpul vieţii. Talentul şi îndeosebi uşurinţa de a scrie i-au întins capcane pe care n-a ştiut întotdeauna să le evite; s-a lăsat furat de primul impuls, de spontaneitate. Scrisul său n-are adâncime. Pe măsură ce adună o experienţă, o şi diluează în excese repetitive. Mai ales prozatorul a avut cel mai mult de suferit din cauza aceasta, deşi e mult mai titrat decât poetul. Totuşi, opera lui Stancu, oricât de inegală şi plină de inconsecvenţe, impune prin cantitate şi prin originalitatea filonului biografic, care-l singularizează.
Dacă romanele, începând cu Desculţ, i-au adus lui Stancu un solid prestigiu de prozator, întâia şi ultima vocaţie rămâne poezia. Încât pare îndreptăţită această mărturisire târzie a autorului: „De la intrarea mea în literatură şi până astăzi, totdeauna am încercat să exprim în versuri ceea ce nu izbuteam să exprim în proză”. Poetul a publicat mult, peste zece volume, dar caracteristica principală a liricii sale e simplitatea şi concizia formală. A debutat editorial o dată cu Arghezi, prelungind apoi ecouri din Blaga şi Pillat. Îl simţim însă mai aproape ca sensibilitate de poeţii din „generaţia războiului”. Stancu scrie pe un ton firesc, nu face literatură, versul - încărcat de o prospeţime aurorală - are cursivitate epică. Forma concentrată struneşte, la început, un temperament pătimaş, exploziv. Acut senzuală în premisele ei, o astfel de lirică, centrată energic pe eu, se identifică paradoxal cu reveria vegetalului graţios.
Registrul liric poate să fie minor, dar nu culpabilizează câtuşi de puţin. Imagini de un delicat fior bucolic sunt extrase din senzaţiile puternice, aspre, ale copilăriei şi adolescenţei. Deşi presupun o respiraţie abruptă, sacadată, „poemele simple” ne relevă un poet viguros al sevelor amare ale pământului, al dragostei „pom roşu”, al înfrăţirii cu natura şi elementele. Îl inspiră mai ales priveliştile câmpeneşti, adunând în fiecare vers o explozie de lumină şi miresme de ierburi crude, care excită simţurile. În ungherul cel mai ascuns, intim, erotica frustă reînvie gingăşii uitate. Solidar cu lumea din care provine, Stancu ar fi putut spune şi el asemeni lui Esenin: „Sunt ultimul poet al satului”. E mai puţin derutat însă ca acesta, fiind de fapt, structural, un exaltat, iar încrederea în poezie e totală. O consideră o „iarbă a fiarelor”, puterea ei fiind aceea a farmecului. Dar, deşi senine, extatice, versurile sunt în substanţa lor triste. Un sentiment provocator al singurătăţii emană nu din izolare, ci din firea de răzvrătit, de om al contrastelor, deschis cu timpul spre politic şi istorie.
La Stancu, aproape în orice împrejurare de aci înainte, eul devine o energie socială de neînfrânat. „Golul”, căruia îi dedică un ciclu întreg în volumul Albe, nu inspiră dezolare. S, scrie acum o poezie vitalistă, cosmică, a ritualurilor păgâne, cu accente sporadice de psalmi arghezieni. Poemele par că acumulează tot mai multă energie comprimată, care abia aşteaptă să izbucnească; versul lapidar cu greu o mai stăpâneşte. Cântecul are un sunet mai aspru, şoapta se preface, dacă e să-l credem pe poet, „în tunet”. Simetrii pline de graţie alternează cu „gemete... scrâşnete... chiote...”. Poemele ultime, din nou „cântece şoptite”, evidenţiază un sentiment elegiac deloc apăsător, feeric şi grav în faţa morţii, ca şi ideea de împăcare senină cu soarta. Deşi se întoarce la romanţa naivă, ceea ce presupune o vitalitate micşorată, lirismul atinge acum o coardă metafizică. Fără să fie un mare poet, în poezie Stancu a fost întotdeauna egal cu sine însuşi. Pe porţiuni mai mici sau chiar în totalitate, lirica sa etalează un ton inconfundabil, de vădită autenticitate.
Desculţ e un roman liric, o frescă autobiografică extinsă la medii sociale diverse, cu predilecţie la satul de câmpie de la începutul secolului. Cel care îşi aminteşte este Darie, un alter-ego al autorului. Această scindare nu complică deloc naraţiunea, fiindcă nu se respectă nici o convenţie literară. Prozatorul este la fel de frust ca poetul, n-are vreo preocupare cât de vagă de compoziţie şi mizează totul pe autenticitate, adică pe argumentul vieţii, nu pe artă („literatură”). Lirismul nu face decât să accentueze trăsăturile dure ale tabloului şi atmosfera de coşmar. Îi este propriu lui Stancu un realism al cruzimii, impregnat de exotism rural. Convingător e Darie şi ca picaro al mediului citadin, unde e ucenic tăbăcar, băiat de prăvălie la un magazin de pompe funebre şi vânzător într-o băcănie. Amestecul violent de tragic şi comic, umorul aprig născut din caractere dârze, inflexibile, singularizează şi mai mult această scriere. Totul e zugrăvit în culori tari, până şi peisajul câmpiei; florile de salcâm, de exemplu, nu toropesc simţurile cu mirosul lor extatic, ci astâmpără prozaic foamea.
George Călinescu detecta „un realism de pictor spaniol” şi vedea în acest roman o carte „surprinzător de vie, deşi ea nu urmează regulile obişnuite ale genului”. Darie e mai mult o voce şi mai puţin o conştiinţă. El nu numai că toate le ştie, dar toate i se şi întâmplă. Este uimitor cât de multe i se întâmplă acestui personaj, în fond... prea livresc. Cu adevărat o conştiinţă e autorul, dar una refulată, neputându-se niciodată desubiectiviza în întregime. Chiar confesiunea lui Darie este prea nervoasă ca să n-o atribuim tot autorului. Sunt vădite şarja, umoarea pamfletară şi îndârjirea stilistică. Popa din sat e „boaita neagră”, merge des în crâşmă, are copii tâmpiţi, pe care-i trece clasa cu plocoane, aduce acasă de la biserică colacii cu căruţa şi-i dă la vite, nu la săraci, iar după înfrângerea răscoalei el este acela care face lista vinovaţilor; un personaj de-a dreptul odios. Parcă ne aflăm pe altă lume. Nu mai puţin fabuloasă, în acelaşi registru epic de basm negativ, este şi biografia lui Darie.
De fapt, tot ce se întâmplă în Desculţ contrariază copilăria; pornirea firească spre joc se confruntă neverosimil cu teroarea foamei. În schimb, palide sunt amintirile de şcolar. Cu toate că metoda de investigaţie a tabloului social este formal introspecţia, ce aparţine numai lui Darie se uită cel mai repede. Începutul romanului este un strigăt: „Tudoreee... deschide poarta!...”. Citite însă mai atent, primele capitole sunt în realitate pline de clişee sămănătoriste, pentru a se insinua apoi din ce în ce mai puternic tema foamei. Rezultă, în totul, epopeea unei comunităţi dezumanizate de foame - obsesia naţională a unui popor de ţărani. Totul pare inventat, totul pare rupt din realitate. Este echivocul permanent dintre rememorare şi ficţiune, dintre enorm şi enormitate.
Momentul epic de vârf îl constituie evocarea răscoalei, cu intuiţia exactă a psihologiei gloatelor ridicate instinctiv la revoltă şi cu unele scene de cruzime bestială. Nu sunt cruţaţi boierii, nu sunt cruţaţi nici ţăranii. În pântecele deschis cu fierul de plug al logofătului Filip Pisicu se toarnă o mămăligă enormă, cât ar putea sătura un sat întreg. Un ţăran, care furase trei raţe şi de frică le îngropase, e pus să le mănânce, deşi intraseră în putrefacţie. Dacă boierii practică, nu tocmai eficient, supliciul înfometării ţăranilor, imaginaţia acestora suferă în acelaşi sens o fixaţie psihologică. De coşmar sunt şi ale episoade, fără legătură directă cu răscoala: la culesul viei, ţăranilor li se pun botniţe la gură, ca animalelor, iar poliţaiul satului smulge mărturisirea de crimă cu o pisică vârâtă în sânul celor anchetaţi. Un singur moment luminos: dragostea dintre Darie şi ţiganca Zambila. Adevărul e că, după consumarea răscoalei, în ciuda numeroaselor intervenţii sociologice şi etnografice, intensitatea epică scade brusc. Cu toate acestea, Brunea-Fox considera această carte „un document antropometric al vieţii rurale”.
Desculţ pare scris pe alocuri cu teză şi mai ales cu mânie. Redactat la persoana întâi, romanul trădează nu mai puţin o concepţie epică omniscientă. Memoria lui Darie e supusă insistent la tot felul de constrângeri: „Darie, spui tu drept. Îţi aduci tu bine aminte?...”, „(...) Nu. Nimic n-am uitat”; întrebări „totalitare”, care cer răspunsuri totalitare. Cu adevărat zguduitoare este epica lui Stancu numai când nu se pierde, sub presiunea justiţiară, sensul elementar al rememorării, acela de a nu uita. Atât şi nimic mai mult. Dar când nişte biete femei, cu o droaie de copii pe cap, vorbesc de „zaveră” şi de o altă răscoală a lui Tudor, care va să vie, spectacolul epic începe să sufere. Înglobând ulterior şi două proze lirice, Florile pământului (1954) şi Iarbă (1957), romanul a putut să pară „mai mult un poem al câmpiei, al voluptăţii de a călca desculţ ierburile” (Alexandru Piru). Cel puţin Iarbă e un inspirat poem de fertilitate, unic în toată literatura lui Stancu. Versiunea în trei tomuri, din 1960, mult diluată, se compune din Clopote şi struguri, dezvoltând episodul culesului viei şi alte două nuvele memorabile (Grapa şi Costandina), Printre stele, volum prolix despre un vis al lui Darie, cu intenţii naive de parabolă şi, în sfârşit, Carul cu foc, care reproduce mai vechiul roman Dulăii.
Ciclul lui Darie continuă prin Jocul cu moartea (1962), romanul cel mai curat epic al lui Stancu. Se povesteşte „călătoria silită” a lui Darie prin Balcani, însoţit de un personaj misterios, Diplomatul. Cei doi rătăcesc prin sate macedonene şi bulgare, până ce un român de dincolo îi trece Dunărea şi ajung din nou în Bucureşti. Parcurg deci un itinerar simbolic, în cerc. Numai foamea aminteşte de Desculţ. O peripeţie ruptă parcă din basm e lupta lui Darie cu un şarpe („un şarpe ciudat, ca de pe alt tărâm”). Alături de legătura secretă dintre viciu şi inocenţă (Eugen Simion), jocul atât de periculos cu moartea îl maturizează deplin pe adolescentul Darie. Acesta nu mai e un simplu martor infirm, o mică vietate sălbatică în conflict cu mediul, ci un picaro adevărat, un aventurier al conştiinţei. Ciclul epic început cuDesculţ se încheie cu Ce mult te-am iubit, prilejuit de înmormântarea mamei lui Darie, un amplu monolog cu accente de „bocet metafizic”. Ambiţii exagerate de cronică social-politică manifestă Stancu în Rădăcinile sunt amare (2.100 de pagini şi în jur de 500 de personaje), un memorial invers, apărut ca foileton săptămânal în „Gazeta literară” (1958). Cele cinci volume formează evident un roman fluviu, dar din fericire autorul a renunţat să-l mai continue. Nu mai apare Darie, ci povesteşte direct autorul tot faptele lui Darie. Procedeul, prea ostentativ publicistic, mistifică realitatea, iar pe de altă parte face imposibilă orice mediere simbolică a evenimentului brut.
Primele două volume au fost rescrise în trilogia Vântul şi ploaia (1969), avându-l în centrul acţiunii pe comunistul Licu Oroş, în timpul evenimentelor politice culminând cu alegerile din 1946; un eşec şi acesta, asemeni întregului ciclu al Rădăcinilor..., din care s-a mai desprins Pădurea nebună, roman remarcabil ca şi Jocul cu moartea; un poem de dragoste şi al câmpiei scitice. Ultimul roman, Şatra(1968) este independent de celelalte. Autorul evocă, cu un ochi atent îndeosebi la pitoresc, suferinţele în vreme de război ale unei comunităţi de ţigani mutate în Transnistria. Un fior tragic autentic însufleţeşte întreaga poveste. Cu toate denivelările sugerate, proza lui Stancu izbuteşte să ne emoţioneze şi astăzi, unele cărţi sunt de neuitat. Puţini prozatori români au mai reuşit ca experienţa lor de viaţă, transpusă epic, să concureze imaginaţia, s-o întreacă chiar. A fost apropiat de Knut Hamsun, Maxim Gorki şi Panait Istrati. Nimic însă nu-i poate pune în umbră puternica originalitate. Romanele mai cu seamă par făcute dintr-un număr limitat sau nelimitat (nu contează) de subiecte, repovestite mereu în alte contexte. Esenţial e însă că toate aceste subiecte, sugestive şi absolut memorabile, sunt ale lui Stancu şi numai ale lui, nesubstituibile, într-o epică altfel minată de lirism şi de excese polemice nu întotdeauna absorbite în ficţiune.
Opera literară
• Albe, poeme, Bucureşti, 1937;
• Clopotul de aur, versuri, Bucureşti, 1939;
• Iarba fiarelor, Bucureşti, 1941;
• Oameni cu joben, roman, Bucureşti, 1941;
• Ani de fum, versuri, Bucureşti, 1944;
• Brazdă îngustă şi adâncă, Bucureşti, 1944;
• Zile de lagăr, Bucureşti, 1945;
• Secolul omului de jos, Bucureşti, 1946;
• Clopotul, Bucureşti, 1947;
• Desculţ, Bucureşti, 1948;
• Dulăii, roman, ediţia III, Bucureşti, 1955;
• Florile pământului, Bucureşti, 1958;
• Darie, Bucureşti, 1960;
• Desculţ, roman, I-III, Bucureşti, 1960;
• Jocul cu moartea, roman, Bucureşti, 1961;
• Costandina, povestiri, Bucureşti, 1962;
• Pădurea nebună, roman. prefaţă de S. Damian, Bucureşti, 1966;
• Jocul cu moartea, roman, prefaţă de Radu Popescu, Bucureşti, 1968;
• Desculţ, roman, Bucureşti, 1968 (Opere);
• Vântul şi ploaia, I-III, Bucureşti, 1969 (vol. I - Vulpea; vol. II - Frigul; vol. III - Roza);
• Povestiri de dragoste. Groapa. Lupoaia. Costandina. Uruma. Liliacul. Ce mult te-am iubit, Bucureşti, 1970;
• Cântec şoptit, versuri Bucureşti, 1970;
• Pagini alese, I-II, prefaţă, note şi antologie de Adriana Mitescu, Bucureşti, 1970;
• Ce mult te-am iubit, roman, Bucureşti, 1970;
• Desculţ, roman, Bucureşti, 1970;
• Pentru oamenii acestui pământ. Articole, cuvântări, interviuri, confesiuni. 1961-1971, Bucureşti, 1971;
• Şatra, roman, prefaţă de S. Damian, tabel cronologic de C. Popescu şi Ioan Comşa, Bucureşti, 1971;
• Scrieri, I-XI, Bucureşti, 1971-1979;
• Pădurea nebună, roman, Bucureşti, 1972;
• Sabia timpului, versuri, Bucureşti, 1972;
• Şaptezeci, versuri, antologie şi prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1972;
• Desculţ, roman, cu 20 de gravuri în lemn de Fred Micoş, Bucureşti, 1973;
• Desculţ, roman, ediţia XIV, cuvânt înainte de Dumitru Păcurariu, Bucureşti, 1973;
• Să nu uiţi, Darie..., antologie şi prefaţă de Adriana Mitescu, Bucureşti, 1973;
• Şatra, roman, Bucureşti 1973;
• Triumful raţiunii, culegere de articole, Bucureşti, 1973;
• Poeme cu lună, Bucureşti, 1974;
• Uruma, roman, Bucureşti, 1974;
• Viaţă, poezie, proză... Confesiunile lui Darie, ediţie alcătuită şi îngrijită de Cristian Popescu şi St. Stancu Mitroi, cuvânt înainte de Cristian Popescu, Bucureşti, 1975;
• Desculţ, ediţia XVI, Bucureşti, 1979;
• Desculţ, Bucureşti, 1982;
• Ce mult te-am iubit, Bucureşti, 1983;
• Jocul cu moartea, cuvânt înainte de Nicolae Ciobanu, ediţie îngrijită de Nicolae Scurtu, Bucureşti, 1984;
• Să nu uiţi Darie, Bucureşti, 1985;
• Şatra, cuvânt înainte de Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1986;
• Poeme cu lună, postfaţă de Mariana Ionescu, Bucureşti, 1986;
• Desculţ, postfaţă de Mariana Ionescu, Bucureşti, 1987;
• Poezii, ediţie îngrijită de A. Silvestri, Bucureşti, 1987.
Bibliografie:
http://www.crispedia.ro/Zaharia_Stancu_-_biografia__viata__activitatea_si_opera_literara
http://ro.wikipedia.org/wiki/Zaharia_Stancu