Critica literară
Este studiul, discuția, evaluarea și interpretarea formală a textelor literare. Practicarea criticii literare a devenit o profesie în secolul al XX-lea, însă are rădăcini în Grecia și Roma antică.
Critica literară, ca oricare alt subiect, se folosește de un set de termeni specifici, metalingvistici, cu ajutorul cărora se poartă discuția. Mulți termeni datează din perioada antichității:
În linii mari, noua critică literară evoluează pe două paliere:
Prima direcție este agresiv-infatuată, etichetează cu lejeritate, e dogmatică și, chiar dacă nemărturisit, dă dovadă de spirit gășcar.
A doua, însă, se pitulează atât de bine după catene de concepte, încât judecata de valoare se rătăcește într-un codru de neologisme pretențioase.
În felul acesta, criticul este la adăpost atât de dușmanii literari, cât și de suspiciunea de a fi înzestrat cu personalitate.
Origini
Critica literară occidentală își are rădăcinile în Grecia antică, unde se preocupa mai ales de poezie și dramă.
Aristotel a fost cel mai important critic literar al Antichității, lucrarea sa Poetica lansând idei care au fost influente timp de multe secole, unele dintre ele fiind folosite și în zilele noastre.
Horațiu a fost cel mai de seamă scriitor critic al Romei antice. Lucrarea sa Ars Poetica, în ciuda titlului, nu este un tratat sistematic al artei poeziei ci mai degrabă un set de maxime despre ce trebuie făcut pentru a avea succes în poezie. Alți critici importanți din Antichitate au fost Longin (sec. I d.H.) și Plotin (sec. al III-lea d.H.).
În Evul Mediu european, operele erau evaluate mai ales după valoarea lor morală. Autorii clasici nu erau luați ca modele morale din cauza păgânismului lor, iar operele lor erau evaluate mai mult pentru sfaturile retorice decât pentru valoarea lor literară. Teorii ale poeziei, ca de exemplu Poetria lui Jean de Garlande (sec. al XIII-lea) discutau probleme tehnice și alegerea potrivită a stilului. Scrierile în limba maternă nu fuseseră luate în serios înainte ca Dante Alighieri să fi scris De vulgari eloquentia (lucrare neterminată) în 1307.
Bazele criticii textuale moderne au fost puse de neoplatonicianul Angelo Poliziano (1454-1494), care a scris Miscellaneorum centuria.
În timpul Renașterii, criticilor din Antichitate li s-a dat din nou atenție, ceea ce poate fi văzut în Poetica lui Iulius Caesar Scalinger (1484-1558) și în Discorsi a lui Torquato Tasso.
În Anglia, primul care a scris critică literară a fost Thomas Campion (1557-1620), cu lucrarea sa Observations on the Art of English Poesie (1602), în care lăuda supremația metrului clasic. A primit un răspuns din partea lui Samuel Daniel (1563-1619) în lucrarea A Defence of Rhyme (1603), în care lăuda supremația măsurii și a accentului limbii engleze. Philip Sydney a scris The Defence of Poesie (scrisă între 1579-80, dar tipărită în 1595), o analiză a tipurilor poetice bazat pe practica clasică. George Puttenham (1529-1590) a scris critică literară elisabetană în lucrarea sa The Arte of English Poesie (1589), în care propunea, printre altele, nume englezești pentru figuri retorice împrumutate din greacă, de exemplu the over reacher în loc de hiperbolă. El i-a numit pe Sir Thomas Wyatt și pe Howard Surrey(1517-1547) ca fiind primii poeți rafinați, după încercările mai discordante ale lui John Skelton (1460-1529).
Bibliografie:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Critic%C4%83_literar%C4%83
Este studiul, discuția, evaluarea și interpretarea formală a textelor literare. Practicarea criticii literare a devenit o profesie în secolul al XX-lea, însă are rădăcini în Grecia și Roma antică.
Critica literară, ca oricare alt subiect, se folosește de un set de termeni specifici, metalingvistici, cu ajutorul cărora se poartă discuția. Mulți termeni datează din perioada antichității:
- nume de categorii: comedie, dramă, poezie epică, sonet
- termeni descriptivi: anagnorisis, catharsis, hybris
- termeni retorici și stilistici: ironie, aliterație, metaforă
În linii mari, noua critică literară evoluează pe două paliere:
- unul flușturatic, de genul „pe bune, mișto, nașpa, genial, jos pălăria!” și
- altul academic, conceptualizat până-n dinți.
Prima direcție este agresiv-infatuată, etichetează cu lejeritate, e dogmatică și, chiar dacă nemărturisit, dă dovadă de spirit gășcar.
A doua, însă, se pitulează atât de bine după catene de concepte, încât judecata de valoare se rătăcește într-un codru de neologisme pretențioase.
În felul acesta, criticul este la adăpost atât de dușmanii literari, cât și de suspiciunea de a fi înzestrat cu personalitate.
Origini
Critica literară occidentală își are rădăcinile în Grecia antică, unde se preocupa mai ales de poezie și dramă.
Aristotel a fost cel mai important critic literar al Antichității, lucrarea sa Poetica lansând idei care au fost influente timp de multe secole, unele dintre ele fiind folosite și în zilele noastre.
Horațiu a fost cel mai de seamă scriitor critic al Romei antice. Lucrarea sa Ars Poetica, în ciuda titlului, nu este un tratat sistematic al artei poeziei ci mai degrabă un set de maxime despre ce trebuie făcut pentru a avea succes în poezie. Alți critici importanți din Antichitate au fost Longin (sec. I d.H.) și Plotin (sec. al III-lea d.H.).
În Evul Mediu european, operele erau evaluate mai ales după valoarea lor morală. Autorii clasici nu erau luați ca modele morale din cauza păgânismului lor, iar operele lor erau evaluate mai mult pentru sfaturile retorice decât pentru valoarea lor literară. Teorii ale poeziei, ca de exemplu Poetria lui Jean de Garlande (sec. al XIII-lea) discutau probleme tehnice și alegerea potrivită a stilului. Scrierile în limba maternă nu fuseseră luate în serios înainte ca Dante Alighieri să fi scris De vulgari eloquentia (lucrare neterminată) în 1307.
Bazele criticii textuale moderne au fost puse de neoplatonicianul Angelo Poliziano (1454-1494), care a scris Miscellaneorum centuria.
În timpul Renașterii, criticilor din Antichitate li s-a dat din nou atenție, ceea ce poate fi văzut în Poetica lui Iulius Caesar Scalinger (1484-1558) și în Discorsi a lui Torquato Tasso.
În Anglia, primul care a scris critică literară a fost Thomas Campion (1557-1620), cu lucrarea sa Observations on the Art of English Poesie (1602), în care lăuda supremația metrului clasic. A primit un răspuns din partea lui Samuel Daniel (1563-1619) în lucrarea A Defence of Rhyme (1603), în care lăuda supremația măsurii și a accentului limbii engleze. Philip Sydney a scris The Defence of Poesie (scrisă între 1579-80, dar tipărită în 1595), o analiză a tipurilor poetice bazat pe practica clasică. George Puttenham (1529-1590) a scris critică literară elisabetană în lucrarea sa The Arte of English Poesie (1589), în care propunea, printre altele, nume englezești pentru figuri retorice împrumutate din greacă, de exemplu the over reacher în loc de hiperbolă. El i-a numit pe Sir Thomas Wyatt și pe Howard Surrey(1517-1547) ca fiind primii poeți rafinați, după încercările mai discordante ale lui John Skelton (1460-1529).
Bibliografie:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Critic%C4%83_literar%C4%83